Leibnitz Gotfrid Wilhiem
Filosof, matematician, fizician, lingvist neamţ. Tatăl – jurist, profesor de filozofie în Universitatea din Leipzig; mama – Katerina Shmucc, fiica vestitului profesor-jurist. În anul 1652 a murit tatăl, iar în anul 1663 – mama.
În 1661 (la 15 ani) este înmatriculat în Universitatea din Leipzig, facultatea Drept, iar în vârsta de 17 ani excelent a susţinut examenele de Magistru, specialitate „Arte libere şi teorii universale”. A absolvit universitatea în anul 1666. Conducerea universităţii a respins decernarea gradului ştiinţific, însă el în acelaşi an a susţinut teza de doctor în Alitorph, un orăşel din apropierea Nurnbergului. Patru ani a lucrat în Paris în corpul diplomatic. În 1673 a inventat un aritmometru nou, care putea aduna, înmulţi, scădea, împărţi, ridica numere la putere, extras rădăcina. Datorită acestuia (?) el a devenit membru extern al Academiei de Ştiinţe din Londra (Societate Regală) – numai după un an după ce a fost înscris în această Societate I.Newton.
I.Newton cu 10 ani înaintea lui Leibnitz a început cercetările care s-au transformat în analiza diferenţială, însă Leibnitz în anul 1684 (cu trei ani înainte de Newton!) a publicat comunicarea despre descoperirea analogă, ceea ce s-a transformat într-un conflict penibil (dureros) de prioritate ştiinţifică ( teoria lui Leibnitz reprezenta o simbolică mai comodă şi cu profunde idei de caracter filozofic).
A lucrat bibliotecar la ducele din Hanovra I.Friedrich; apoi istoriograf la curte… El a vizitat multe ţări. S-a îndrăgostit în ducesa Sofia Charlote (el avea 34 ani, ea – 12!), care după 4 ani s-a căsătorit cu viitorul împărat Friederich 1. Însă ea prelungea să-l iubească mai departe!
La vârsta de 50 ani el s-a răzgândit să se mai căsătorească şi a spus: „Până acum eu îmi imaginam că întotdeauna voi dovedi să mă căsătoresc, iar acum s-a dovedit a fi târziu”. Dragostea Sofiei Charlote … a influenţat asupra activităţii lui. Însă ea a murit în 1705 din cauza răcelii. Apoi un prieten apropiat a devenit principesa Karolina, care în dragoste faţă de ştiinţe cu puţin îi ceda reginei (Prusia) Sofiei Charlote.
Însă marele filozof şi savant nu era înţeles, era dispreţuit, persecutat şi urmărit, fără salariu, ducea o viaţă foarte jalnică. În anul 1716 el a răcit şi s-a îmbolnăvit. Doctorul a fugit la farmacie după leacuri, iar Leibnitz a dorit ceva să scrie, însă n-a putut singur să citească ceea ce a scris. El s-a culcat în pat, a închis ochii şi a murit. O lună întreagă trupul filozofului (el era mai aproape de ateism…) s-a aflat în subsolul bisericesc fără a fi îngropat! Păstorii luteranieni îl numeau „antihrist”, „ păcătos” şi nu doreau să-l înmormânteze în cimitirul creştinesc. Când, în sfârşit, el a fost înmormântat, din urma cortegiului mergeau numai câţiva oameni întâmplători. Cineva a exclamat: acest om a reprezentat slava Germaniei, iar l-au îngropat ca pe un hoţ de drumul mare!
Formată de Leibnitz, Academia de Ştiinţă din Berlin nici printr-un rând nu la pomenit pe fondatorul ei, fostul Preşedinte al ei! Societatea Regală din Londra n-a îndrăznit să vorbească de bine despre adversarul lui Newton…
Leibnitz – filosof, matematician, fizician, lingvist şi istoriograf, economist şi politician, renumit inventator şi fondator al academiilor ştiinţifice şi societăţilor ştiinţifice… El a fost iniţiatorul fondării Academiilor de Ştiinţe în Viena şi in Peterburg. De trei ori s-a întâlnit ci Petru 1 pentru a discuta această problemă. El a accentuat necesitatea orientării AŞ spre necesităţilor practice ale ţării imense şi dezorganizată. El ia dat ideea lui Petru 1 despre organizarea cercetărilor devierii acului magnetic în diferite locuri ale Rusiei…
Leibnitz scria: „precumpănirea (preponderenţa) binelui asupra răului în lumea aceasta este mai mare, decât în toate lumile posibile!”.
